… trebuie să fii stimulat cu ceva, cumva. Nu mă refer la cadouri, complimente sau momeli. Când cineva vrea să-ţi reproşeze faptul că nu-i mai baţi pragul sau nu-l mai inviţi la un pahar de vorbă, se leagă de faptul că nu (mai) eşti de găsit.
Expresia care efectiv mă scoate din sărite este: mai trăieşti? Odată am fost întrebată acest lucru chiar pe stradă, când m-am întâlnit cu o veche amică, după ce nu ne mai văzusem de ceva timp. Probabil făcea acest lucru de dragul clişeelor care mustră.
Altă situaţie: o colegă de facultate cu care discutam diverse lucruri, din momentul în care afla toate noutăţile ce o interesau, dispărea. Dacă aveai nevoie de un răspuns ori altceva, nu era de găsit. Ştiind că este amatoare de veşti fierbinţi şi cum aveam nevoie de o carte, i-am lăsat un offline pe messenger prin care-i ofeream o parte dintr-o bârfă. Imediat după, m-a sunat. Altă metodă mai curată nu am găsit.
Ca să fii interesant trebuie să oferi ceea ce omul caută cu ardoare şi-l preocupă dar acest lucru nu înseamnă că oferi calitate. Cum nu există oameni-mall, la care să afli totul într-un singur loc (ca la hypermarket, unde alegi sectorul şi apoi produsul), cercurile cresc.
Pomeneam la un moment dat de prieteniile-horă. Folosesc toţi aceşti termeni pentru că aşa-mi imaginez situaţiile. În cazul de faţă mă refer strict la cei care-şi păstrează unele cunoştinţe numai pentru că le satisfac anumite interese. Nimic mai mult! Ei nu-şi permit unul altuia să nu fie de găsit.
În altă ordine de idei, dacă i-ai păstra numai pe cei pentru care eşti de găsit, nu-i aşa că hora ar fi mai mică? Mică dar… neobosită!
Etichete calitate, cercuri de prieteni, interese, nevoia, prieteni, relaţii de calitate, reproşuri
vineri, 20 iunie 2008 la 8:08 am
in societatea de azi nu se mai merge pe calitate din pacate ci doar pe cantitate. Si eu obisnuiam sa am o gramada de prieteni/cunostinte, dar nu era calitate, era doar fun, si fiecare satisfacea alte necesitati, acuma incerc sa ma concentrez pe putini, dar de calitate, sau nici unul si de calitate
)
vineri, 20 iunie 2008 la 10:37 am
de aceea am rămas cu foarte puţini prieteni, de aceea nu prea am pe cine să sun să ieşim la o bere, de aceea nu prea am cu cine schimba o vorbă serioasă. pentru că nu m-au interesat niciodată cunoştinţele, ci prietenii cu care mă pot hrăni din conversaţii adânci.
vineri, 20 iunie 2008 la 10:46 am
În concluzie mai bine mică dar neobosită decât mare şi fleaşcă ! Nu ?
vineri, 20 iunie 2008 la 11:17 am
I have found the C
a 4-a linie de jos în sus undeva în dreapta
(era şi greu :-j)
vineri, 20 iunie 2008 la 1:09 pm
@Dan CĂLIN cred ca problema e insasi natura omului, pentru ca si atunci cand are legatura cu putin oameni, prieteni de calitate sa le spun asa, el vrea sa ii modeleze pe ceilalti dupa modelul sau; omul are tendinta sa creeze tipare ca sa poata cataloga pe toata lumea
aveam candva un status pe mess “prietenii se tradeaza intre ei, pe cand camarazii de razboi mor unii pentru altii, desi nici nu se cunosc”
oriunde te uiti, nu vei gasi decat oameni preocupati sa puna tipare si sa stabileasca limite celorlalti; ca e vorba de amorezari (ea sau el vrea ca celalalt sa fie la fel, sa nu existe dezechilibre de valoare, ea vrea de la el mai mult iar el nu, in cazul asta el inconstient incearca sa ii limiteze valoare spiritului ei, cand ii spune ‘tu niciodata nu poti sa imi cuceresti inima”, gestul pare firesc, de ce sa nu fie el sincer si sa ii spuna ce crede, dar tendinta e tot de limitare, ceva-n genu “tu nu te poti depasi pe tine si chiar daca ai face-o, prin simplul fapt ca existi si ai o identitate, eu te-am limitat”, pana si la scoala cea mai mare obsesie a profesorilor e sa cunoasca elevii, pentru ca astfel mai tarziu sa dispara impartialitatea,- “tu esti de nota 6, nu pot sa iti dau 10 nici daca te-ntinzi”, etc);
ca o concluzie iti recomand sa bei cu strainii, astia nu te cunosc si poate aici e si adevarata ta identitate
intotdeauna am spus ca daca ar fi sa fiu intrebat ca in filmul ala cu Jack Nicholson “bine, lasa numele si slujba, eu te intreb cine esti tu cu adevarat ?”, as raspunde “numele meu este posibilitatea”, adica sky is the limit si doar cel de sus imi creeaza o oarecare relativitate, prin ceea ce imi permite sau nu sa fac la un moment dat
oricine te vede altfel nici nu merita sa iesi la beutura cu el
vineri, 20 iunie 2008 la 1:23 pm
btw. faine subiectele de pe blogul tau, l-am pus pe bookmarks
vineri, 20 iunie 2008 la 2:38 pm
câteodată este chiar obligatoriu să vorbeşti cu străini dacă vrei să rămâi sănătos la cap. dar ca să faci asta trebuie să fii un anumit tip de om (tiparele de care spui). idealul meu în viaţă (nu e femeia cu mustaţă) este să strâng lângă mine câţiva prieteni cu care să pot respira argumente şi contraargumente pe teme de viaţă şi de moarte. pe mine astea mă ţin în viaţă şi mă ajută să rămân deschis la minte şi opinii.
vineri, 20 iunie 2008 la 2:59 pm
tiparele care vin din partea necunoscutilor nu ma prea intereseaza; eu cred ca cele mai “urate” tipare sunt cele care vin chiar de la apropiati, pentru ca ei la randul lor asociaza a cunoaste pe cineva cu a stabili limite; foarte rar gasesti pe cineva care sa te considere o persoana cu posibilitati infinite, atunci cand asa-zisa cunoastere dintre voi a avut loc, poate pentru ca asta e modul in care omul mentine o relatie cu cineva, fiind vorba de confort-nu te asociezi cu cineva care ramane mereu un strain pentru tine, ci cauti mereu repere; de exemplu de aia multi vor la maturitate sa rupa legaturile cu parintii, pentru ca prea sunt tratati de parca cei apropiati ar sti totul despre ei; pe plan fizic cunoasterea chiar e posibila, si sa faci dovada faptului ca esti oricum mai mult decat te considera cei apropiati e posibila prin realizari, dar atunci cand intervine mintea, lucrurile se complica
poti ajunge la paradoxurile ca mai mult te apreciaza si iti recunosc potentialul strainii decat cei apropiati, pentru ca cei din urma nu vor sa te limiteze din moment ce nu cauta sa aibe o relatie apropiata cu tine in care sa aibe repere
vineri, 20 iunie 2008 la 3:03 pm
Andrei,
Sper că nu sunt fantome.
Nici unul şi de calitate?
Dan Călin,
Aceeaşi căutare (dacă pot spune aşa) şi la mine, ba uneori îi întreb pe ceilalţi cu ce-i încălzeşte dacă sunt prieteni cu X şi Y care au funcţii înalte în stat.
Turnavitu,
Se spune că ceea ce este de calitate durează mai mult. Concluziile pot să difere de la om la personaj sau invers.
Dan,
Ai dat zoom pe poză?
vineri, 20 iunie 2008 la 5:29 pm
Ca să fiu găsit, mă uit în oglinda secundei unde-mi revăd prietenii nedespărţiţi perfect.
Voi fi perpetuum suspectibile în oraşul de tei dacă spun expresii neterminate.
Nu voi lua nicicând medicamente pe pâine, mai bine ofer un Smiley neobosit.
Îmi dau greu lumea din balonul de săpun pe care-l urmăresc făcând jogging la întâmplare.
Şi povestea continuă….
Ce-ar trebui să învăţ din asta? Să-mi citesc răvaşele din plăcintă.
vineri, 20 iunie 2008 la 6:34 pm
hora mica…ai sansa sa fii pupata mai des!
sincer, cred ca ai dreptate. interesele sunt cele care conduc societatea actuala.si e si mai trist cand afli.
vineri, 20 iunie 2008 la 7:27 pm
Fantoma,
Mi se pare mie sau bântui cu sfioşenie pe aici?
Manole,
Ţinînd cont că hora asta e imaginară, pot veni pupături şi multe, şi puţine
vineri, 20 iunie 2008 la 8:10 pm
Bântui, cum nu ? La aşa subiecte incitante la… simţire şi gândire?
În fiecare post e o fărâmă din …tine, pe care o laşi să se întrezărească sfios de subtil.
Find the…C ! De la ce o fi C ?
Mai Caut…
vineri, 20 iunie 2008 la 10:07 pm
Prieteniile isi pierd din substanta pentru ca nu ai timp sa le intretii. 8 ore pe zi esti condamnat la fi eficient sau a incerca, sau si mai mult (cineva nu gasea un mester din cauza programului de lucru propriu), 8 ore pe zi sint de neatins, si in rest te ocupi de treburile cele mai importante, obligatii diverse, mai scrii pe blog
, etc. Si daca dupa toate astea, ramane cat sa poti apela oricand, inseamna ca e ceva bun. In sensul asta.
Ca sa fii cautat trebuie sa oferi ceva confort si un pic de sare si piper. Dincolo de aspectul asta utilitar, de a afla neaparat ceva.
vineri, 20 iunie 2008 la 10:38 pm
Nziuaaa….bine punctat de Barbosu Eugen, aproape ca nu mai ai ce completa.
Desi o remarca ar trebui totusi sa fac.E o mare distanta intre amici si prieteni.Amicii intodeauna te vor cauta doar in sensul descris de tine, in schimb prietenii….Ar trebui totusi sa mentionez si camarazii ce e cu totul si cu totul alta discutie…
duminică, 22 iunie 2008 la 11:14 am
Ar trebui sa nu iti modelezi prietenii dupa tine, ci sa ii accepti asa cum sunt – ba mai mult, sa inveti de la ei…
duminică, 22 iunie 2008 la 4:41 pm
am dat click pe poză
dar se observă şi fără
duminică, 22 iunie 2008 la 8:06 pm
“Şi nu înţeleg…
Unde erai ?
Spune-mi şi mie,
Pe ce planetă albastră te-ai rătăcit ?
Unde erai ?
Chiar nimeni nu ştie ?
Poate pe steaua în care cândva
Micul Prinţ a trăit . ”
luni, 23 iunie 2008 la 2:04 am
Probabil că o să revin când o să am inspiraţie mai multă, lumea virtuală (uneori) ne consumă mai mult timp decât ar trebui.