Perpetuum suspectibile

A fi suspect în legătură cu ceva sau cineva este un drept. Nimeni nu te poate opri să crezi B când el crede A dar situaţiile acestea ar trebui să aibă o limită, altfel se pierde echilibrul.

Este firesc să pui totul sub semnul întrebării dar în momentul în care cântăreşti furnica, ţânţarul şi armăsarul pe acelaşi taler, nu vei obţine răspunsuri ci te vei cufunda mai rău în ceaţă. Întrebările nasc alte întrebări iar incertitudinea crează iritare şi conflicte.

De fapt, căutarea este simplă: vrem adevărul iar atunci când nu-l obţinem suntem nevoiţi să-l inventăm pentru a depăşi anumite situaţii şi pentru a pica de acord cu sinele. Nimănui nu-i convine să descopere peste luni sau ani că s-a înşelat în privinţa anumitor teorii sau oameni.

Ce se întâmplă în momentul în care suspectezi pe toată lumea? Culmea acestei tendinţe poate să ajungă şi expresia: nu mai am încredere nici în mine, apoi în restul… aşa cum am mai auzit pe unii oameni spunînd.

Până unde trebuie să mergi cu neîncrederea şi de ce ar trebui la un moment dat să te opreşti? Conflictele dintre oameni au loc de multe ori din aceste cauze. Când cineva îţi povesteşte o întâmplare şi tu-i spui: tu ştii mai bine cum stau lucrurile, e ca şi cum te faci că nu ai auzit ce-ţi spune şi te îndoieşti pe loc de autenticitatea spuselor lui.

Ca să poţi crede în ceva sau cineva este nevoie de timp. Dacă te iei după aparenţe sau numai după ipoteze, poţi alerga după concluzii mult timp şi să omiţi ceea ce uneori este evident: adevărul e chiar în faţa ta.

Dacă ai pus vreodată un câine sau o pisică în faţa oglinzii vei vedea că se uită în spatele ei, vrea să vadă cine se află în ea şi de unde vine. Cam aşa păţesc unii oameni care nu acceptă ceea ce li se oferă şi despică firul până nu mai ştiu de ce au ajuns acolo.

Cele mai dese ajung cazurile de suspiciune între îndrăgostiţi. Orbit de gelozie sau posesivitate, omul nu mai crede ceea ce i se spune pentru că vrea să aibă dreptate în îndoiala lui. Când fiecare milimetru de cuvânt sau faptă este pus la microscop, tinzi să ratezi frumuseţea întregului.

Poveştile sunt frumoase când urmărim firul lor şi nu detaliile, ca-n filmele poliţiste. Dacă Făt Frumos avea şosete cu dunguliţe şi Ileana Cosânzeana multă mătreaţă, nu interesează pe nimeni.

Ceea ce încerc să spun este faptul că relaţiile se pot deteriora încă din start când în loc să oferi încredere unui om, pierzi şi puţinul care se născuse. A da cuiva credit nu înseamnă că nu-l mai ai. Când interacţionăm ca la competiţii, când umblăm după câştiguri egoiste (propria siguranţă), nu putem oferi ceva, cu atât mai puţin încredere.

Când nu eşti capabil să rişti în numele unui început, nu vei construi niciodată ceva solid ci la primul foc de paie, va arde totul încă din temelii. Dacă terenul mai poate fi roditor, nu ţine decât de cei implicaţi în poveste şi de disponibilitatea celuilalt de a renunţa la suflatul în iaurt.

Dincolo de temeri se află următorul pas, dacă nu este făcut înainte, pentru ce te-ai mai agitat?

Etichete încredere, balanţa încrederii, bariere, cauze, ceaţa, comunicare deficitară, concluzii, conflict, conflicte, confuzii, cum apare gelozia, ipoteze, neadevăr, neîncredere, neînţelegeri, oglindă, semne de întrebare, suspiciuni, teama, temeri