Purtătorul de cuvânt

Cuvântul se pune lângă pâine şi sare iar omul gustă din ele ca să-l creadă sau nu. Îmi place să-mi imaginez această secvenţă, e ca şi cum un mesaj este luat şi dus peste tot, pe o tavă cu ştergar.

Pentru că unele lucruri nu se spun iar altele nu au curaj să iasă, găsim oamenii care se pricep la asta. Îmi povestea cineva mai demult că în firma la care lucra, şeful nu avea curaj să concedieze oamenii şi-l delega pe el să se ocupe de acest inconvenient. Fiind o persoană tranşantă, care spunea cuvintelor pe nume, omul nostru se ducea, dădea vestea (fără prea multe explicaţii şi dureri de inimă) şi totul era verde şi frumos.

Astfel de situaţii se întâmplă peste tot. Depistăm curajosul şi-i spunem of-ul, apoi porumbelul ajunge cu hârtiuţa în plisc la geamul destinatarului. Evident, dornic de glorie şi aplauze, executorul intră-n acţiune de plăcere şi-n mod natural, fără fâstâceli, iar povestea ajunge la etapa game over. Cuvântul este oferit pe tavă de ospătar şi nu de cel care l-a preparat. Este logic, nu? Doar nu vrei să te vadă aşa cum eşti!

Avem purtători de cuvânt, fie că ne dăm seama sau nu şi-i folosim pentru că-şi asumă roşiile şi ouăle sparte în cap. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am renunţa la ei: ar rămâne cuvântul nepurtat şi ar expira sau ar intra la apă?

Etichete conversaţii, curajul opţiunii, cuvântul, delegat, intermediari, mesageri, mesaje ascunse, normalitate