Când ai nevoie de ajutor unde mergi prima oară? Te poţi alege pe tine, poţi vorbi cu un prieten, te poţi ruga la Dumnezeu sau poţi face orice ştii că a mai funcţionat şi-n alte dăţi. De fiecare dată ne bazăm pe cineva/ceva.
Există o putere mai mare decât cea a obişnuinţei atunci când cauţi soluţii? De cele mai multe ori apelăm la oameni. M-a întrebat cineva odată câţi oameni există pe lumea aceasta, dispuşi să mă ajute la greu? Numai aşa poţi şti cât valorezi în rândul celor care te-nconjoară sau cu cât ai mai puţini prieteni trebuie să te descurci de unul singur.
Din fericire, îmi place să cred că sunt câteva astfel de persoane (în afară de familie) dispuse să ofere ajutor necondiţionat. Este posibil ca între timp lucrurile să se fi schimbat pentru că orice relaţie trebuie hrănită, întreţinută şi tratată cu atenţie, grijă, afecţiune, etc.
Cunosc oameni care se zbat o viaţă întreagă să mărească numărul prietenilor de pe banca de rezervă, pregătiţi în orice moment să dea cămaşa de pe ei, în caz că este nevoie. E ca şi cum ţi-ai cumpăra liniştea pentru situaţiile limită. Şi nici măcar ea nu este sigură…
Un cuplu de bătrânei şi-a achiziţionat încă de pe la 40 de ani sicriu şi toate cele necesare momentului fatidic. Cum el nu se mai apropia, lemnul a mucegăit, totul a devenit inutil. Se gândeau că nu o să aibă cine să-i mai ajute la bătrâneţe şi au vrut să fie siguri că sunt cu sacii în car. Tot aşa a ruginit şi o bicicletă nou-nouţă în pod…
Ne bazăm în permanenţă pe cineva, fie că este vorba de propria persoană sau de altele dar uităm de imprevizibil. În acest caz, mai este nevoie să ne facem atâtea griji?
Etichete ajutor, apropiere, dependent de natură, dependent de viaţă şi de moarte, dependenta, Dumnezeu, esenţe, familie, griji, imprevizibil, liniştea, memento mori, moartea, nevoi, obişnuinţe, prieteni, prieteni adevăraţi, singurătate, soluţii
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 4:40 pm
Viata inseamna abundenta. Sa ia din ea fiecare cat poate. Dar, de ce ar fi cineva dispus, sa faca ceva, ce i-ar aduce lui un prejudiciu, pentru un simplu necunoscut ? De ce sa renunti la ceva ce este al tau, (daca ai nevoie de acel ceva) si sa il daruiesti unui alt om ? Doar ca are nevoie de el.. mai mult decat ai tu ? Da, in cazul asta cred ca ar merge. Asta nu inseamna ca dai camasa dupa tine. Inseamna ca ne ajutam reciproc. “Eu iti dau, pentru ca nu prea am nevoie de… deci, oricum trebuia sa… atunci i-al tu… -multumesc. pa.”
) Si asta este un ajutor semi-neconditionat. Sa ne completam. Doar nu o sa-mi dau eu viata, pentru un om care este indiferent pentru mine. Pentru ca asta inseamna sa-mi fac mie rau. Ori sa-mi fac mie rau, pentru unul care si-a facut singur, sau a fost “ajutat” de cineva sa ajunga in situatia in care, sa aiba nevoie de ajutor… mi se pare absurd, dar mai ales, necinstit. Acum, sa ma pun si eu in situatia asta, in care, as avea nevoie de ajutor si de prieteni, care sa imi sara… (cat si in ajutor, nu numai in cap) Eu as renunta, la viata mea, pentru a nu implica pe altul care, si-ar da viata pentru mine. Deci, nu as vrea, sa-mi sara in ajutor, cum se gandeste el la mine asa ma gandesc si eu la el. nu ? In concluzie, chiar nu avem de ce sa ne facem griji. Sa lasam imprevizibilul, sa-si faca datoria lui, de imprevizibil ce e ! 
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 5:34 pm
bistosh,
Se spune că cel mai bine este să oferi ajutor când ţi se cere şi nu când vrei tu. E o diferenţă între timpi şi intensitatea fiecăruia…
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 6:11 pm
poate ca e bine ca suntem facuti asa. dependenti de altii. in felul asta suntem obligati sa avem momente in care sa nu fim egoisti si infatuati. viata ne aduce pe toti in situatii in care avem nevoie de cei din jur. chiar si nevoia de comunicare e f importanta, in ciuda aparentei. pacat ca in haosul de acum gasesti mai greu prieteni sa te asculte cu adevarat. e mare criza de timp
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 6:17 pm
Mihai,
E mai rău atunci când eşti legat de nişte oameni care-ţi sunt rude primare şi nu ai nimic în comun cu ei. Cunosc destule cazuri unde oamenii se înţeleg mai bine cu nişte străini decât cu proprile neamuri.
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 6:26 pm
asa e. cunosc si eu. chiar in fam mea. ma refeream exact la persoanele din afara fam, persoanele de care te leaga o anumita relatie, nu doar sangele
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 6:30 pm
Mihai, asta mă duce cu gândul la acea întrebare pe care o pun copiii: mama şi cu tata sunt rude?
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 6:49 pm
Eu voiam sa spun, ca nu as cere ajutor, in masura in care, cererea mea, ar provoca unele inconveniente, celui caruia ma adresez. Deci, ma refer la cei care se afla, in postura de a cere ajutor, si o face, indiferent de situatie. Nu m-am exprimat eu bine, prima oara.
Daca e sa ramanem tot la prietenii adevarati, (Cred ca, macar unul exista, in viata fiecaruia. Poate ma insel, dar eu asa cred.) nu se mai pune problema.
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 7:04 pm
bistosh,
cei care au nevoie de ajutor şi nu-l cer de ce crezi că se comportă aşa?
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 7:25 pm
Pentru ca nu vor sa implice, in suferinta lor, si alti indivizi. Asa cred. Si aici, nu intra numai persoanele apropiate. Probabil, mai au si o doza de mandrie, ceva mai mare, care ii determina, sa nu ceara ajutor. Sau poate le este frica sa ceara ajutor. Sunt suspiciosi, lipsa de incredere in srainul de langa noi. De mici suntem invatati, sa nu vorbim cu strainii, iar la unii, asta nu se schimba odata cu varsta.
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 7:28 pm
Aha, bine punctat pe mândrie! Eu cred că asta e cauza cel mai des întâlnită pentru care este refuzat ajutorul. Să nu mai spun că suntem învăţaţi de mici să ne descurcăm de unii singuri deci…
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:33 pm
@bistosh, am auzit de ceva profesor de sport ce era asa fanatic incat si atunci cand a murit l-au gasit intins pe un leat, nu doar ca nu a acceptat niciodata ajutorul nimanui dar era sever si cu el insusi
Ana, relativ la ajutorul altora: http://www.youtube.com/watch?v=3iuve2OjY_8
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:36 pm
Eugen
Îi ajută MM pe băieţi să fie mai romantici
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:39 pm
eu cred ca spune ca toti oamenii sunt niste profitori
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:42 pm
Nu mai spune toţi că te incluzi şi pe tine
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:43 pm
nu m-am oferit sa ajut pe nimeni, asa ca…
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:45 pm
aveam un prieten care zicea că cel mai bun ajutor este cel oferit exact atunci când cineva are nevoie şi cere, altfel s-ar putea să fie de prisos…
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 8:50 pm
pai si drogatii cre droguri…mai poti ?
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 9:05 pm
Păi fiecare este dependent de câte ceva… Crezi că trebuie să oferi stupefiante ca să mulţumeşti pe cineva?
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 9:17 pm
@Eugen, in general profii’ de sport sunt asa… eu aveam bosorogi profesori de sport, evident caraghiosi, in timp ce imitau jocul de glezne. Nu mai spun, vulcanul de mandrie, la masa de de tenis… dupa ce le intra cate-o minge in teren.
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 9:31 pm
Vlad Tepes oferea de exemplu tepe, nu stiu daca aia apreciau darul, dar cum o zis unu “iti dai seama? homosexualii mureau in extaz!” bine, n-ai de unde sa-ti dai seama, dar morala ar fi ca niciodata n-ai de unde sa stii ce-i bine pentru altii :p
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 10:27 pm
eu ma feresc sa cer ajutorul prietenilor sau rudelor. nu e vorba de mandrie ci de faptul ca, dupa mine, fiecare ar trebui sa-si rezolve singurel problemele.
evident, exista si situatii in care nu te descurci singur. dar nu-mi amintesc ca, vreodata, sa fi cerut ajutorul si sa ma supar daca nu mi s-a acordat.
eu consider ca prietenia nu ar trebui sa implice obligatii. la fel ca si relatia dintre un barbat si o femeie. daca nu e din inima, thanks, but no thanks.
dar exista si ajutoare mai subtile si mai profunde pe care le apreciez si care stiu ca vin mereu din inima: un prieten care te suna cand esti bolnav, care te lasa in pace cand esti un ghem de nervi, care stie sa taca si sa te asculte fara sa te judece, care te inveseleste prin simpla lui prezenta, de la care ai mereu ceva de invatat.
faptul ca n-a putut sa te ajute sa cari mobila cand ai avut nevoie e lipsit de orice importanta in ochii mei.
vaaai, oana, ce limbarita ai in seara asta!
sâmbătă, 19 aprilie 2008 la 10:56 pm
oana,subscriu
duminică, 20 aprilie 2008 la 1:15 am
Oana, asta da libertate de manifestare
duminică, 20 aprilie 2008 la 1:52 am
“orice relaţie trebuie hrănită, întreţinută şi tratată cu atenţie, grijă, afecţiune, etc.” nu neaparat
am avut amic pe cineva care avea o incredere oarba in mine, nu stiu de ce, chiar si daca nu ne mai vazusem de ani buni; “am avut amic”, pentru ca a decedat, cica i-a explodat o bomba in brate… ce sa-i faci, riscurile meseriei
duminică, 20 aprilie 2008 la 1:56 am
Eugen, vrei să spui că nu eşti de încredere?
duminică, 20 aprilie 2008 la 2:19 am
nu, vreau sa spun ca nu stiu de ce avea incredere in mine intr-un asemenea hal, am fost amici dar nu am fost asa amici la catarama, am avut la un moment dat o altercatie din care intamplator el, desi mult mai masiv ca mine a iesit mai sifonat, eu in general ii evitam prezenta pentru ca era bataus inrait si avea tot felul de apucaturi aiurea (iti dai seama, daca s-a zvonit ca ar fi devenit traficant de arme si dupa ce a murit cica a fost cercetat de Interpol cazul in care a fost implicat)
mai obisnuia sa bea la birt cu taica-meu asta, dar nu am avut niciodata vreo afacere impreuna sau ceva experienta (in afara de bataia aia) care sa ne “lege”, de altfel era un tip foarte destept, care si-a trait viata la modul rapid si nu am inteles niciodata de unde a avut atata incredere in mine
duminică, 20 aprilie 2008 la 2:48 am
Păi încrederea se simte, aşa cum câinii simt frica oamenilor.Comparaţie nu tocmai potrivită dar se potriveşte minim 1%
duminică, 20 aprilie 2008 la 8:08 am
anaAyana – “asta da libertate de manifestare” – si e de bine?
duminică, 20 aprilie 2008 la 12:21 pm
ai tu ce ai cu cainii, Ana…te-ai uitat prea mult la 2 stupid dogs, cred ca
duminică, 20 aprilie 2008 la 1:50 pm
Oana, e de foarte bine!
Cunosc oameni care nu ar îndrăzni să spună ce ai spus tu. Şi nu înţeleg de ce.
Eugen,
şi i-au dat într-un singur episod când cădea el de pe o clădire şi chiar nu aveau încotro.
Păi da, mă uitam la ele ca să-i văd ochii câinelui lăţos
duminică, 20 aprilie 2008 la 2:00 pm
poate ca-n timp ce cadea de sus a holbat ochii c-o vazut ca Ana il vede
duminică, 20 aprilie 2008 la 2:03 pm
Păi el făcea playback, nu avea cum
marţi, 22 aprilie 2008 la 12:53 am
Cum am mai zis prin unele comentarii de pe-aici, sunt adeptul echilibrului în orice, iar extremele şi excesele m-au pus totdeauna în gardă că ceva nu e în regulă.
Faptul că există imprevizibilul nu înseamnă că nu trebuie să ne mai folosim raţiunea, logica şi sentimentele atunci cînd decidem să acţionăm într-un fel sau altul. Un cutremur (imprevizibilul) poate dărîma casa în care locuieşti, ba chiar să te ucidă. Cu toate acestea, n-am recurs la locuitul pe cîmp la cort. Orice om normal îşi doreşte o casă cît mai pe sufletul lui în care să se simtă bine.
Dar nici o planificare exagerată a vieţii nu e ceva sănătos. Exemplul coşciugul cumpărat de la 40 de ani e ceva grotesc. I-aş zice sinucidere ideatică. În mintea ta vizualizezi deja mort. De ce? Pe considerentul că îţi poate cădea o cărămidă în cap?
Sunt oameni care suferă de boli incurabile şi tot nu-şi cumpără coşciugul dinainte. Nu înseamnă că vor să nege inevitabilul, ci că atît cît le-a mai rămas de trăit vor să o facă din plin, fără a se gîndi la final.
marţi, 22 aprilie 2008 la 1:09 am
Bogdan,
La mijloc e cald şi bine, extremele ori frig ori sunt reci ca gheaţa. Cred că din cauza asta nu ne plac iar cei care sunt adepţii lor ori îşi doresc să trăiască foarte intens ori au perioade de tranziţie.
marţi, 22 aprilie 2008 la 3:06 am
hmmm…cosciug…cosciug sau coparseu (k0parsh3u) :p m-am gandit ca ar fi interesant sa mori intr-un accelerator de particule, asa nu-ti mai trebuie apartament confort zero :p
marţi, 22 aprilie 2008 la 6:09 pm
Eugen, asta ai văzut-o într-un film sau ai imaginaţia bogată?
(acceleratorul de particule)
marţi, 22 aprilie 2008 la 8:18 pm
ma gandeam eu intr-o zi cum ar putea face omul sa dispara, fara faze intermediare
marţi, 22 aprilie 2008 la 10:26 pm
ma gandesc ca Omul este prin definitie dependent de viata..
Nu stie cum sa isi controleze impulsul ( dobandit genetic probabil ) de a TRAI. Si deci nu poate sa inteleaga deloc moartea..
“De ce Doamne??? De ce mi l-ai luat ” ( sau ” era asa de tanar.!! Avea toata viata inainte… ” ).. un motiv simplu pentru care urasc inmormantarile
Ideea pe care ar trebui sa o imbratiseze este urmatoarea : ” Mortea este ( in toate aspectele ) o noua nastere…
marţi, 22 aprilie 2008 la 11:06 pm
Eugen,
Nu cred că se poate, sau te gândeai la o variantă fără durere şi (re)muşcări?
Centrefold,
Moartea îi sperie pe oameni, încă este un subiect evitat şi ignorat tocmai pentru că este una din marile necunoscute ale omului…
miercuri, 23 aprilie 2008 la 12:22 am
@Centrefold:” Mortea este ( in toate aspectele ) o noua nastere…”
pt. ca si atunci cand isi trage unu un glonte in cap de obicei “pleaca” in lumea aielalta din prima, fara sa mai apuce sa simta durere, ci la ideea sa dispara omu’ pur si simplu, nu stiu daca s-a mai intamplat vreodata chiar in halul asta – sa se descompuna direct in atomi – nu e imposibil, daca cineva are nefericita idee sa stea intr-un ciclotron cand ala porneste bombardamentul cu electroni, bye-bye lume! nici FBI-ul nu mai gaseste nimic din el 
sa nu uitam ca dacii plangeau la nasteri si chefuiau la inmormantari
Ana, nu ma gandeam la o varianta fara durere si muscaturi