Confesiune şi curaj sau siguranţa anonimatului

* E ciudat cum unii oameni ajung sa spuna adevaratele lor ganduri doar atunci cand stiu ca nu pot fi recunoscuti.

* sincer nu stiu sa iubesc,sau poate ca imi este frica, as vrea sa cunosc o fata care sa ma invete ce este cu adevarat acest sentiment de iubire,sa fie rabdatoare cu mine…dar pana cand se iveste aceasta persoana imi traiesc viatza cum am facut-o si pana acum

* E sfarsitul lunii sa-mi dea naibii salariul la timp!!!nuuu trebuie sa ii aduc eu aminte,trebuie sa ii cer de la obraz dar asa cu smerenie si cu capul plecat,fastacindu-ma,sa fie teatru ieftin.Urasc firmele mici,urasc sefii care uita sa-si plateasca salariatii,urasc tampitii care fac “afaceri”.

* Sotia mea este insarcinata si o sa avem o fetita. Sunt foarte fericit. Am terminat de renovat noul apartament, vine primavara, infloreste parcul, cartierul e mai frumos ca niciodata, oamenii sunt linistiti, nici macar n-am stat la coada la spalatoria auto din capatul strazii.
La servici am mult de lucru si nu dovedesc sa onorez toate contractele. Ma descurc eu intr-un fel.

* vai de mine
de ceva timp am realizat ca nu am nici un prieten
nu am ce face
nu ma pot distra
nu pot rade cu nimeni
singurii oameni cu care mai rad imi sunt kamarazii de clasa
in rest … SIIIINGUR! ATAAAAAT DE SIINGUR!!!
nu mi se pare amuzant, ci trist

* cred ca ma iubesc prea mult. poate din cauza asta nu sufar pe nimeni. imi place sa stau eu cu mine si atat.

* aseara am fost la un majorat si m-am sarutat cu una desi aveam prietena. dupa ce a plecat aia m-am sarutat cu alta in baie. e normal sa-ti doresti tot timpul ceva nou?

* am suferit mai demult pentru cineva si de atunci nu mai imi pasa de nimeni. m-am contopit cu indiferenta. si intr-un fel as vrea sa-mi treaca.

Textele de mai sus sunt preluate de aici, un site (găsit în bloggroll-ul lui G.) pe care poţi scrie tot ce vrei fără ca nimeni să te cunoască. Nu întâmplător l-am ales pe primul la începutul articolului.

Mie mi se pare adevărate, la început am avut senzaţia că sunt nişte voci, exact ca-n filmul acela cu Jim Carrey unde el era Dumnezeu pentru o zi şi auzea ce murmură oamenii, cum se roagă, cum se plâng, etc. Scriam aici mai demult despre dorinţa oamenilor de a intra în mintea altora, în acel loc sunt sute de astfel de confesiuni.

Poţi intra în mintea unui adolescent, în mintea unei adultere, a unui bărbat de 40, a unui şef, a unui subaltern, a unui sinucigaş, a unui ateu, etc. Lista nu se termină! Este impresionant!

Majoritatea scriu despre nemulţumirile lor, despre lucrurile pe care nu le înţeleg dar şi despre bucurii.

Întrebarea mea este simplă: oare numai anonimi fiind putem spune ce credem cu adevărat?

Etichete anonimat, confesiuni, curaj, căutarea adevărului, frământări, gânduri