Despre credinţă şi îndoială, pentru cei care nu mai cred în oameni

Oricine nu se încadrează în planul şi viziunea ta despre viaţă nu-ţi câştigă încrederea. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai au încredere în cei din jur, sfârşind în cele din urmă să creadă doar în sine ca unică soluţie ce te pune la adăpost.

De unde ştiu că eu gândesc corect şi am cea mai clară viziune despre viaţă? Nu am această certitudine însă toţi care acţionează şi se manifestă altfel nu sunt de încredere. Spuneam recent că mereu am vrut să ştiu, de ce oamenilor le plac alţi oameni care le seamănă?

Negarea a orice credinţă în om exact asta face, îl desfiinţează, nu-i mai acordă şansa de a se manifesta, de a fi liber. Cel ce decide să devină inspiraţie creatoare pentru cineva trebuie să fie pregătit că într-o bună zi i se va arăta spatele. Aşadar, degeaba oferi ajutor cuiva dacă nu-l primeşte sau nu crede îl el.

Nu este cu putinţă credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Ce este credinţa în sine? Credinţa că ne vor ajunge propriile puteri pentru a schimba circumstanţele şi oamenii de care ne lovim?

Credinţa în sine este credinţa că în fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii iar singurele care pot să împiedice această dinamică să se realizele sunt frica, nehotărârea, nicidecum circumstanţele nefaste.

Credinţa nu se referă numai la Dumnezeu, aşa cum au impresia mulţi oameni. De exemplu, fără credinţă, savantul nu ar găsi nimic de cercetat. El urmăreşte ca realitatea să-şi găsească o expresie tot mai profundă, adevărată, exactă. Totuşi, adevărurile sunt diverse.

Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Nu putem creşte mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Toate au un sens în devenirea umană.

Orice om necunoscut trezeşte în noi întrebări: ce este în el superficial, izbitor şi ce este în el nevăzut, de domeniul credinţei? De ce suspectăm necunoscuţii, dece nu putem avea încredere în ei?

Lumea în care trăim ni se înfăţişează în formă interogativă, oricât am dori să găsim numai afirmaţii! A avea încredere sau nu într-un om presupune experienţă (cunoaşterea altora şi comparţiile) dar şi credinţă, atunci când pur şi simplu simţi că poţi crede în cineva! Unde se termină experienţa şi începe credinţa? Totuşi, uneori experienţa unora devine şi experienţa altora. În puterea noastră stă să primim sau să refuzăm.

Cum se poate nimici omul? Cumva refuzînd mereu?

Putem oferi doar ceea ce deţinem iar dacă nu avem o atitudine demnă faţă de noi înşine nu putem avea nici faţă de alţii. O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal ea trebuie să fie reciprocă dar acest lucru nu se poate face decât avînd încredere în celălalt.

Refuzul de a cerceta întreaga realitate este necredinţa sau neîncrederea, este la fel de neştiinţific ca şi atunci când negăm existenţa muzicii în lipsa auzului.

Omul se teme de îndoială doar atunci cînd i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul.

De aici apare suferinţa, Jean Danielou spunea despre ea că este singurul punct de întâlnire dintre rău şi nevinovăţie.

Cauzalitatea din care lucrurile se întâmplă într-un anumit sens nu se află în trecut ci în viitor!

Am încercat să fac un rezumat al unei cărţi ce mi-a plăcut foarte mult, Despre credinţă şi îndoială, scrisă de Antonie Bloom.