Apelative de duzină

Unele apelative au mai mult decât o tentă ironică sau afectivă. Pentru unii este imposibil să discute cu cineva şi să nu îi dea o altă denumire, să-i spună oricum altfel mai puţin pe numele lui de fapt şi de drept.

Dacă încercăm să le încadrăm pe câteva categorii simple, văd cam aşa:

Apelative ironice:

copilu - folosit mai ales de cei care vor să pară cu experienţă şi vorbesc de sus cu un aer matur

fiinţă - nu e chiar aşa de ironic precum cel mai de sus, acesta este folosit în amestec, cu diverse situaţii (folosit de Cougar pe aici, mulţam pentru completarea listei)

Apelative cu ignoranţă şi fără pic de afectivitate: băi sau bă, mă, fată. Să le spun apelative de stradă? Nu chiar! Mai sunt folosite şi în alte locuri dar cert este că separă interlocutorii între ei cu o mare aroganţă. De cele mai multe ori nerecunoscută. Pot fi folosite şi la nervi.

Apelative generale, am văzut că sunt folosite unisex: nene, dom’le, frate sau frăţioare. Sunt cu atât mai amuzante atunci când sunt folosite către sexul opus, adică frate pentru ele. Asta am trăit s-o aud şi nu m-am putut abţine să nu râd! Erau numai fete în zonă şi una dintre ele le povestea ceva şi le tot zicea nene, evident, în virtutea inerţiei!

Apelative aparent-afective: mami, puişor. Cum poate fi ceva intim din moment ce este folosit de toată lumea? Am văzut cazuri în care cineva-i spunea prietenei aşa dar la fel şi chelneriţei de la restaurant.

Mai sunt şi altele? Sunt convinsă că da, ne place să fim inventivi, că poate săracii oameni s-au plictisit cu aceleaşi nume pe care le poartă de ani de zile şi vor şi ei ceva nou, nu?

Stau şi mă-ntreb: ce-o fi aşa de greu să-i spui cuiva pe nume? E teama că devine totul prea serios, că vă apropiaţi?