În ultima vreme las oamenii să vorbească, mai mult decât am obiceiul. Dacă cineva are ceva de zis încep să-l ascult. O prietenă bună-mi reproşa că atunci când nu ne mai vedem o vreme şi ne întâlnim, nu are spaţiu să mai vorbească. Mi se părea firesc să fie multe de zis după ce a trecut atâta timp între noi. Acum însă mă interesează mai mult altceva: ce vrea să-mi zică? De ce tocmai mie sau mai ales, ce reprezintă comunicarea aceea. Cu ce rămân din ea? Da, vreau să plec după o revedere cu un zâmbet pe buze! Ceva se construieşte sau se dărâmă, chiar şi după despărţire!
Cel mai des oamenii vorbesc despre ceea ce le place şi ceea ce urăsc. De ce nevoia ca ceea ce ne place să devină public? Liste cu formaţii preferate, liste cu filme, liste cu cărţi şi alte o grămadă de liste. Toate vin cu o idee mare: “Acesta sunt eu!” Avem gusturi comune cu oamenii în diverse domenii dar până la un punct. Nimănui nu-i place să i se spună: “Semeni cu cineva pe care-l cunosc eu” sau “Gândiţi la fel!” E imposibil, cum să mai existe unul ca mine?
Uite aşa apar personalităţile! Nadia Comăneci zicea că vrea să fie cunoscută peste tot în lume, considera că s-a născut să “zboare”.
Totul se construieşte, dacă vrei să ajungi sus, dacă vrei să trăieşti în ceaţă sau sub lumina reflectoarelor, faci ceva pentru asta. Sunt bune şi exemplele, ele ne demonstrează că unii oameni au ştiut cel mai bine ce au vrut de la viaţă şi au muncit pentru asta.
Casa Poporului s-a vrut a fi o clădire memorabilă (ca şi iniţiatorul ei de altfel), este sau nu a doua cea mai mare clădire din lume dupa Pentagon?
Celebrul si polemizatul brad din Piaţa Unirii s-a vrut a fi tot o etichetă. De data asta a ţării, a unei naţiuni. Vorbim despre noi prin fapte şi nu numai. Trebuie să ne caracterizăm cumva, nu? Şi o facem cu ajutorul lor: haine, felul în care te mişti sau râzi, frizuri, mărci preferate, atitudine, culori sau fiţe. Sunt o grămadă de feluri prin care ne punem singuri etichete, conştienţi sau nu!
Să fie acesta unul din motivele pentru care vorbim aşa mult despre trăirile, bucuriile, deziluziile, realizările sau gusturile noastre? Ne demonstrăm permanent unicitatea?
Etichete comunicare eficientă, destăinuiri, vorbitul despre sine
luni, 10 decembrie 2007 la 6:34 pm
Mie nu-mi place sa vorbesc despre mine desi am momente de laudarosenie pura
luni, 10 decembrie 2007 la 6:59 pm
nu suport sa vb despre mine .. urasc faza asta
luni, 10 decembrie 2007 la 9:08 pm
Cred ca până la urmă sunt cele două extreme: cei care vorbesc prea mult despre ei şi cei care nu o fac deloc.
Întrebarea mea e alta acum: de ce nu vorbesc oamenii despre ei?
luni, 10 decembrie 2007 la 10:02 pm
Categoric, Anaayana, ne demonstrăm permanent unicitatea, chiar dacă nu vorbim despre viaţa noastră personală. În ceea ce scriem, scriem cu un anumit stil, care ne este propriu. Aş spune că şi dacă e discurs ştiinţific poartă amprenta personală în alegerea ordinii cuvintelor, în dispunerea lor în pagină etc. Deci, cu siguranţă, şi dacă nu spunem ce am făcut de dimineaţa până seara, unde am fost la cumpărături sau câte cafele am băut, din felul în care ne exprimăm, subiectele de interes etc., toate acestea conturează o personalitate care e unică…
A.Dama
marţi, 11 decembrie 2007 la 12:17 am
-> A.Dama
Te mai astept!
Mă bucur să primesc astfel de completări. Tocmai asta e partea frumoasă a comunicării, pe lângă ceea ce vedeai tu poţi afla şi partea cealaltă, necunoscută tocmai pentru că nu te afli în ea, totodată nefiind străină
marţi, 18 decembrie 2007 la 2:53 pm
Hmm. Mie imi place sa vorbesc despre mine pentru ca eu cred in efectul terapeutic al comunicarii. Cred ca nu poti exorciza un demon decat daca il scoti afara sincer si deschis. La fel – nu te poti bucura cu adevarat de ceva daca tii totul in tine. Cred ca oamenii care vorbesc putin despre ei sunt speriati de ce ar putea crede ceilalti si e perfect normal. Oamenii vorbesc despre ei pentru a avea o imagine, pentru a atinge niste obiective si, nu in ultimul rand, instinctual, pentru ca suntem “animale sociale”. Dar eu as avea alta intrebare pentru tine:
Daca oamenii vorbesc despre ei inseamna neaparat ca si comunica ceva despre EI?
marţi, 18 decembrie 2007 la 9:37 pm
Goriulian
Comunicare poate fi formală sau nu şi indiferent sub ce formă are ea loc, tot spune ceva despre noi. NU degeaba se spune “vorba lungă, sărăcia omului”, contează calitatea şi spre ce este direcţionată.
Bună întrebare
Şi eu cred în efectul terapeutic al comunicării, de fapt, uneori este ca o armă cu două tăişuri, trebuie să mai ştim şi unde să ne oprim.
Tu de exemplu, ce preferi mai mult_ să vorbeşti despre tine sau să-l asculţi pe un altul cum povesteşte?
miercuri, 19 decembrie 2007 la 9:13 pm
Hmm… nu e usor de raspuns la intrebarea asta. Depinde! Cu cei foarte apropiati cred ca imi place sa vorbesc mai mult eu despre mine, pe cand cu cei pe care abia ii cunosc, prefer invers. Probabil e lesne de inteles de ce fac alegerea asta:
1. cu cei apropiati ai acel efect terapeutic
2. cu cei “noi” ai ocazia de a afla ceva nou si te entuziasmeaza sa afli mai multe, dar vrei sa si stii unde stai – cat si ce poti sa spui tu in functie de spune interlocutorul.
miercuri, 19 decembrie 2007 la 10:21 pm
Goriulian
Cu cei apropiati te simti in siguranta si nu mai este nevoie sa ai grija prea mare fata de ceea ce spui mai ales ca in acest fel poti vorbi mai mult despre tine.
Cu oamenii noi este invers pentru ca nu cunosti reactii sau pareri anterioare. Se stie ca oamenilor le place sa lase impresie buna, poate din acesata cauza prudenta initiala.
luni, 31 decembrie 2007 la 12:57 am
“de ce nevoia ca ceea ce ne place să devină public ?”
pai… listele gen “ce filme imi plac” sau “ce muzica imi place” sunt utile tuturor, fiindca mai aflam ce filme au vazut si altii, ce muzica asculta altii, pentru ca nu stim toate filmele din lume si nicicum toata muzica din lume, si este o ocazie sa aflam ce filme si ce muzica mai exista care a afectat intr-un fel pozitiv anumiti oameni… zic si eu
cat despre comunicare… vorbeam pe messenger cu o fosta colega de facultate, ea fiind din alt judet, si am vorbit multa vreme iar la un moment dat nu mai stiam nici unul despre ce sa mai vorbim
asa ca ea a inceput sa abereze doar din dorinta de a comunica, ma intreba lucruri stupide si evidente doar de dragul comunicarii… pe scurt: devenea enervanta situatia asta! Ma intreba “ce vorbesc altii pe mess cand vorbesc cu asa pofta ?”… raspunsul este evident: “vorbesc despre ce vorbeam si noi inainte sa se epuizeze izvorul subiectelor de conversatie”… concluzia ? am rarit intrarile mele pe messenger fiindca devenise enervant sa o “ascult” cum cersea teme de discutii si la sfarsitul fiecarei zi ieseam la fel de “vorbiti pe nici o tema”. E aiurea comunicarea asta! Totul are limite….
joi, 3 ianuarie 2008 la 3:13 pm
Manuel,
Totul are limite, mai ales ca in lumea virtuala ne vine cam greu sa le depistam, dar ele exista. Comunicarea de tip chat este foarte inselatoare pentru ca atunci cand o faci pentru a iti ocupa timpul cu ceva si nu in alt sens incepe sa fie pierdere de timp. Stiu, sunt cam dura la acest aspect dar asa il vad.
miercuri, 16 aprilie 2008 la 9:14 pm
sunt usor muta
frumos
dupa tine nu mai pot scrie nimic
am crezut ca numai dupa cei care au scris deja
io nu mai am nimic de zis
se pare ca tu mai ai ceva de zis
inaintea mea
foarte frumos
am mai pirdut un meci
nu cred in lumea virtuala
dar cred in tine
joi, 21 august 2008 la 11:05 am
Fiindka de multe ori dak vb despre sine dak nu este, apoi este perceput k egoism, lipsa de modestie s.a.m.d.
joi, 21 august 2008 la 12:58 pm
mi-am pierdut de mult placerea de a vorbi despre mine. consider ca e mai sanatos sa pui intrebari si sa asculti