Viitorul sună acustic?

A stat mereu sub semnul întrebarii, oamenii nu vor putea controla niciodată viitorul, oricâte previziuni şi calcule ar face, oricât ar studia sau ar medita. De ce oare mă mulţumeşte acest lucru? Poate pentru că aşa văd eu libertatea sau pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile impuse.

Imprevizibilul atrage pentru că este ca un ţărm fin, necălcat de tălpile goale. El nu are decât viitor, duce doar înainte şi cu toate acestea, nici el nu poate fi evitat. Pâna mai ieri coaja de portocală era un aromatizant excelent în prajituri, recent am fost avertizaţi că ea este nocivă datorită noilor metode de tratare a citricelor.

Se spune că din ce în ce mai mulţi oameni vor suferi de o boala comună: tristeţea. Deja am văzut cum acest fenomen capată amploare şi cum se manifestă în diferitele lui forme. Nu aş fi pomenit despre asta dacă nu aş fi observat dinainte să aud stirea (la un post de radio drag mie).

Fuga de singurătate nu este o depresie dar concurează cu tristeţea. Aud oameni care spun că liniştea îi deprimă, dau drumul la televizor sau la radio numai pentru a nu fi singuri, pentru a auzi pe cineva, pentru a nu rămâne cu ei inşişi, în gândurile lor. Cu gândurile tot nu e linişte dar e căutare. Ce caută oamenii în cluburi, la concerte, prin cafenele?

Oamenii cu căşti în urechi par drăguţi, misterioşi, profunzi, nu? Ce o fi ascultând acolo tânărul acela care trece strada, sau cel care stă pierdut in autobuz, numai el ştie: o carte în format audio, o manea sau hard rock la maxim, toate vin sa umple mintea cu altceva decât propriile gânduri. Nu am nimic împotrivă cu cei care vor să-şi fructifice timpul pe cât posibil. Mai ascult şi eu câteodată ”muzică portabilă” dar îmi dă senzaţia că am ieşit din lumea care mă-nconjoară, că nu mai aud nimic din ceea ce se întâmplă, ma teleportez într-o lume prea mică şi ireală. Consumăm muzică mai mult decât apă, de ce o fi aşa intensă această sete?

Unii oameni confundă dorul cu anumite lipsuri. Dacă ţie iţi lipseşte o persoană foarte dragă sau dacă te-ai desparţit recent, nu-ţi poate fi dor de cineva nou, abia cunoscut. Probabil că în mod inconştient, tot dorul pe care nu-l merită unii este revarsat asupra altora. Spun asta din cauza raţionalizării sentimentelor, nu mă mai mir când văd cum unii işi calculează şansele iar alţii văd în binele facut o răscumpărare egoistă tot a lor. Câtă contabilitate! Nu vreau să generalizez, acord mereu o şansă albului, până când el este murdarit. Este aproape imposibil ca acest lucru să nu se întâmple dacă ne gândim ce este dezamăgirea. Este ceva firesc.

Un dor inexplicabil, după ”nu ştiu ce” cred ca a trăit oricine la un moment dat, dacă nu chiar o astfel de stare prelungită. Să fie dorul după viaţă? ”Nu, e un dor bine definit!” Nu contrazic pe nimeni, îmi permit doar să privesc.

Dacă ceea ce se întâmplă şi noi o numim viaţă este de fapt o imitaţie, probabil că nu degeaba apar aceste stări. ” Te complici!”, ”Îţi pui prea multe probleme!”. (Aşa este!) De ce sa merg totuşi de-a valma şi să trăiesc din imitaţii, din falsuri?

Oamenii nu îşi aleg singuri soarta dar pot lucra în permanenţă la ea. Cei care se plâng de lipsa libertăţii, cei care sunt constrânşi de alţii, cei care nu pleaca din stările care nu le convin plătesc pentru viaţa lor. Cu ce? Conştienţi sau nu, cu însuşi pierderea, irosirea ei.

”Ah, ce simplu e de vorbit şi de polemizat!” ”Cine eşti tu să spui toate astea, ce experienţă ai tu?” ”Cine te crezi şi pe cine crezi că interesează toate astea?” Nu am experienţă, spun doar ce văd… Da, e nevoie de mai mult. Dacă viaţa ar fi fost aşa simplu de explicat, nimeni nu ar mai fi scris niciodată o carte, nu s-ar fi realizat piese de teatru sau filme, nu ne-ar fi interesat istoria şi nici nu am fi avut psihologi, filozofi, medici, preoţi ş.a.

Până una-alta, consider că oamenii nu s-au născut întâmplător, dacă tot suntem împreună şi mişunăm aşa unii pe lângă alţii, nu ar fi mai bine să mişunăm cu drag şi cu folos?