Sloganurile MELEctorale

Votaţi-mă, hai te rog! Nu o spun eu ci afişele care au împânzit plaiurile mioritice. Da, sunt afişe zâmbăreţe, vărgate şi colorate, cu mesaje prietenoase ce pot stârni cu succes invidia lui Miss Univers când vine vorba de binele naţiunii. Cum, nu v-au convins încă?

Oriunde ai arunca privirea, le vezi: 

1. Încearcă şi cu o femeie! - doreşte o schimbare candidata de la Partidul (ne)Ruşinos Mereu,
2. Cu noi câştigaţi totul! - inclusiv ceea ce veţi pierde
3. Împreună şi mai departe! - şi să fie cu noroc la mandate
4. Candidatul Hotărât intră-n acţiune! - iar acţiunea trece pe lângă popor
5. Icsulescu loveşte unde te doare mai tare! - la buzunar, la starea şoselelor sau la cea meteo?
6. Om respectabil, ofer planuri şi mai respectabile! - planurile ştiu că sunt vândute pe degeaba?
7. Pentru prima dată ordine imaculată!  - şi de la a doua oară în sus… infuzie de naftalină

Curăţenia generală făcută pe ultima sută de metri nu mă asigură că nu se va depune praful peste promisiuni, cadouri, concerte, mici, bere şi alte minuni la duzină în viitorul apropiat.

Cum ar trebui să sune mesajul unei campanii electorale pentru a fi credibil? Mă întreb dacă în acest caz mai putem vorbi de puterea cuvântului. Ţinînd cont că ele sunt de unică folosinţă şi Campania electorală durează 4 ani nu mai poate fi folosit, se pare că succesul nu este chiar pe cale de dispariţie.

Depăşiţi de propria ţară

Moneda nu poate decide nimic, doar tu poţi face asta.

În lupta dintre om şi animal deznodământul nu e întotdeauna sigur.

Cu cât te străduieşti mai mult să recuperezi din ceea ce ţi-a fost luat, cu atât pierzi mai mult.

Mereu m-am gândit cã atunci când voi îmbãtrâni, Dumnezeu… îşi va întoarce faţa şi spre mine şi n-a făcut-o.

Mai sus, câteva replici remarcabile sau pline de interpretări după ce am vizionat filmul fraţilor Coen, No Country for Old Men, extraordinar tocmai pentru că ele transced acţiunea propriu-zisă, ca şi cum nu ar face parte din întreg. Cu ce am rămas?

• Atunci când trebuie să alegi ceva, decizia stă în propriile mâini. Nu e nevoie de o monedă pentru a provoca destinul iar atunci când te întâlneşti cu el trebuie să-l accepţi.
• Ne credem mai puternici şi mai inteligenţi decât animalele, dar nu ni se demonstrează contrariul. Ca un exemplu, e mai simplu să internăm câinii comunitari în adăposturi decât să fie găsite soluţii cu adevărat viabile pentru această problemă. În acest duel dintre om şi animal cine a câştigat de fapt?
• Recuperarea timpului pierdut presupune cheltuiala prezentului care trebuie trăit ACUM şi nu altă dată. Ceea ce ne este dat are un termen de garanţie, dacă nu-l fructificăm atunci când este fierul cald, un cadou care ar fi trebuit să aducă mulţumire provoacă insatisfacţie.
• Lăsăm pe altă dată problemele care-L includ pe Dumnezeu iar dreptatea devine un mare semn de întrebare atunci când nu se întâmplă aşa cum sperăm. Unde este Dumnezeu atunci când avem nevoie de El sau când suntem confruntaţi cu un rău care întrece chiar şi cele mai întunecate aşteptări?

În afară de aceste mesaje cred că filmul poate fi privit dincolo de lupta dintre bine şi rău, de capacităţile noastre de a face faţă paradoxurilor şi impresia că nu mai avem o ţară atunci când problemele ne depăşesc.

Nota mea: 9/10

Poartă-ţi mândria pe dos!

E ca şi cum te-ai îmbrăca pe-ntuneric şi ai fi mereu la modă, fără să ştii dacă-ţi stă sau nu bine. Măcar de ar fi un experiment, dar realitatea stă altfel! Ce ne dă dreptul de a fi plini de sine dacă lăsăm la o parte calităţile cu care am fost înzestraţi?

Propriile păreri construiesc în permanenţă imagini despre felul în care suntem. Freud considera că există trei mari tipuri de oameni: eroticul, obsedatul şi narcisistul (detalii aici) dar de atunci lucrurile s-au schimbat mult. În afară de aceasta, puţini mai sunt de acord cu el.

Avem câte puţin din toate şi se pare că de obicei câştigă numai cei care au o părere foarte bună despre sine. Explicaţia cred că este legată de gândirea optimistă: crezi că poţi, vei reuşi altfel nimic nu o să-ţi iasă! În cel mai rău caz te poţi mulţumi să spui: măcar am încercat!

Din ceea ce am văzut până acum, nemulţumirile şi exigenţele oamenilor au legătură cu dorinţa de a arăta cum stau lucrurile de fapt, care este adevărul: lasă-mă pe mine… să-ţi demonstrez! Nu ştiu dacă se poate pune egal între aceasta şi orgoliu dar observ o tendinţă acută a oamenilor spre autosuficienţă.

Poate fi semn cum că suntem capabili şi ceilalţi sunt prezenţi în decor numai pentru a-i da culoare dar nu degeaba ni s-a retras dreptul la porţia mare de fericire pentru că am fost mândri!

Care este calea de mijloc? Ea există şi nu este neapărat nevoie să umbli cu haina cea strălucitoare pe dos pentru a fi umil sau simplu. Aş putea spune că exagerările dau pe afară conţinutul şi aş găsi răspunsul dar nu sunt chiar atât de sigură. Până una-alta, sting lumina şi sper să fiu în trend-ul meu!

Mustăţi dincolo de masca de fier

Dacă aş vedea ce se află în spatele ironiilor, grimaselor, invidiei, rânjetelor, prefăcătoriei, aroganţei, indiferenţei, răcelii celor din jur aş fi probabil plăcut surprinsă. Mereu am avut senzaţia că oamenii care vor să pară duri sunt de fapt sensibili şi folosesc măşti de culori opuse celor fireşti.

S-a întâmplat de mai multe ori să aflu realitatea din spatele aparenţelor şi să nu mă sperie: păpuşarii din spatele spectacolului să fie nişte motănei simpatici şi nu lei fioroşi. Mă întreb totuşi de ce această risipă de energie pentru a confecţiona mereu o aparenţă?

Vrem să părem puternici, siguri pe sine. Să fie aceasta singura modalitate de reuşită a oamenilor sau au fost cândva dezamăgiţi de cineva/ceva iar acum reacţionează aşa pentru a evita posibilele decepţii?

Mediul social ne determină să alegem un comportament de învingător pentru că cei care trăiesc în jurul nostru trebuie să creadă în ceea ce propunem şi urăsc oamenii slabi. Când ai un colac de salvare în primul rând ţi-l arunci ţie, indiferent că el stă sub forma unei durităţi de faţadă sau a unei politeţi reci.

Cu toţii suntem slabi dar nimănui nu-i place s-o arate. Ne ferim să ne arătăm sentimentele, eşecurile sau decepţiile, ne ascundem identitatea, nu spunem până la capăt ce gândim cu adevărat, etc. totul pentru a conserva masca de fier.

Dacă reuşeşti să treci aceste încercări poţi să te numeri printre cei care au câştigat războiul, nu doar o bătălie. Cei care nu obosesc, nu renunţă la luptă şi îşi păstrează zâmbetul viu ştiu despre ce vorbesc!

Inegalitate şi zenit

Îţi dau, rebuie să-mi întorci gestul altfel devii dator, prin simplul fapt că primeşti. Legea nescrisă în ceea ce priveşte arta de a oferi/primi afecţiune (sau altceva) ne obligă la ceva. Totul trebuie întors cumva la origini, trebuie închis cercul.

În vânzări, se spune că reuşeşti mai repede să închei o afacere cu cineva dacă-i prezinţi produsul ca şi cum deja ar fi al lui, gata folosit. Pe unii îi prinde, alţi fug.

În celelalte relaţii, lucrurile par a sta mult mai simplu dar de fapt au devenit obiceiuri şi cam atât.

X m-a ajutat cu o problemă, trebuie să fiu disponibil să-l ajut şi eu, Y îmi vorbeşte când se simte singur, trebuie să-l ascult şi eu altfel sunt egoist şi nepăsător. Aici este deja o problemă ce ţine de bunul simţ dar cum rămâne cu politeţea de suprafaţă? De multe ori suntem siliţi de circumstanţe, să le salvăm.

De exemplu, nu-mi place să merg la nunţi. Am fost la foarte puţine tocmai pentru că nu am avut de ales şi am observat ce se mai poartă: nu contează că-ţi este dragă persoana respectivă sau nu, totul e o afacere. Nu contest tradiţiile ci doar bucuriile perimate. Este un exemplu banal, sunt sigură că există şi altele, depinde de evenimente.

Indiferent că oferi sau primeşti, termenul de egalitate va fi sub semnul întrebării. Mereu va exista unul ce a primit prea puţin şi altul căruia nu i se cuvine nimic, cu atât mai mult atunci când în vizor se află sentimentele umane.

Obsesii sau idei fixe?

Pitici zburdalnici pe creier sau mai simplu, idei fixe. Cine nu are? Dacă ne imaginăm că ideile zboară până-şi găsesc proprietarul sau adeptul, ce se întâmplă după aceea? Fireşte, traseul gândurilor este unul intern dar în momentul în care interacţionează cu altele totul se schimbă.

La prima vedere oamenii posesivi (în sensul propriu) par a avea idei fixe: eu asta cred şi nu renunţ pentru nimic în lume la ideea mea! De aici şi până la a fi dominat de un om, un gând, o părere drumul nu este prea lung.

Obsesiile pot deveni distructive dacă le lăsăm să crească. E posibil, dar cum se ajunge acolo? Trebuie să vrei ceva atât de mult încât să-ţi orbească raţiunea sau să te conducă involuntar. De multe ori startul îl dau capriciile sau diferite stări de moment iar restul este desfăşurarea succesivă a unor episoade strâns legate între ele.

Uneori consecinţele pot fi interesante: crearea unor scenarii fanteziste sau interpretarea anumitor gesturi sau expresii dau de lucru imaginaţiei, o hrănesc mai mult sau mai puţin sănătos.

Trebuie să ştii când să te opreşti atunci când te bântuie astfel de fenomene, eventual să le echilibrezi cu puţină apă rece, pragmatism sau un upgrade al priorităţilor. În cele din urmă autosugestia poate fi înşelătoare iar obiectul fixaţiei să fie un măr lucios dar putred.